....:::: Skyzet Community ::::....

Raul in lume

Problema raului este intr-adevar o problema dificila, speciala, care ridica multe intrebari si are mai putine raspunsuri, dar merita un interes deosebit, pentru a cunoaste originea raului, manifestarea lui in Universul nostru si in mod special sa avem putem da un raspuns celor care cauta sa nege existenta lui Dumnezeu, ori sa diminueze autoritatea lui in lumea creata. Multi nu se opresc aici, ci ii reproseaza lui Dumnezeu, Il fac vinovat pentru raul cu care se confrunta, de toate efectele negative ale raului, altii Il invinuiesc pe Dumnezeu pentru modul in care ei actioneaza spunand Dumnezeu i-a creat asa rai. Poate ca omenirea nu are probleme cand un om rau sufera, insa este o problema acuta a suferintei oamenilor nevinovati, a copiilor care se nasc orbi ori cu malformatii, o viata care se stinge prea devreme, sau problema nedreptatii sociale.

De ce exista atata ura, razboaie in care mii de oameni nevinovati sunt prinsi la mijloc si ucisi, mutilati si chiar copiii au de suferit?

Dumnezeu este bun, Dumnezeu este Atotputernic, Dumnezeu poate sa impiedice aparitia raului si totusi raul este prezent in Univers, raul isi face simtita prezenta in toate domeniile vietii noastre de activitate. Problema raului poate fi pusa intr-un mod simplu sau unul mai complicat. "O formulare clasica a problemei suna in felul urmator: fie ca Dumnezeu este atotputernic, dar nu atotbun, si de aceea nu pune capat raului, fie ca este atotbun, dar incapabil de a opri raul si in acest caz nu este atotputernic”. David Hume a formulat-o pe scurt in cartea lui ,,Dialoguri privind natura religiei”, in discutia lui despre Dumnezeu astfel: ,,Este El oare dispus sa previna raul, dar nu este in stare?, atunci El este neputincios. Este oare in stare dar nu si dispus?, atunci El este rauvoitor. Este atat in stare, cat si dispus sa il previna? Atunci de unde vine raul?” Prin urmare problema raului implica trei concepte: puterea lui Dumnezeu, bunatatea lui Dumnezeu si prezenta raului in lume.

Problema centrala care strabate aceasta discutie a raului este daca si cum poate fi considerat Dumnezeu atat cauza a factorilor pe care noi ii consideram rai, cat si aparatorul si pastratorul a ceea ce consideram bine. Tendinta generala este de a-L blama pe Dumnezeu pentru raul si suferinta existenta si de a-I atribui Lui toata responsabilitatea pentru ele. Aceasta este una din reactii in fata raului, insa multi cred ca dovada cea mai buna pentru inexistenta lui Dumnezeu este prezenta raului si a suferintei in lumea noastra, in special daca vorbim despre un Dumnezeu bun si iubitor.”

Problema devine si mai acuta cand aducem in discutie si imaginea chinurilor eterne ale iadului. Pentru unii oameni, chiar crestini, ideea ca omul va plati o vesnicie pentru raul facut in viata aceasta scurta, nu poate fi acceptata, de aici si doctrina purgatoriului, a anihilarii sau a universalismului. Problema raului poate fi inteleasa in functie de modul in care cineva defineste raul, de acest concept al raului.

De obicei impartirea raului este in rau natural si moral. O mare parte a raului fizic se datoreaza raului moral. Suferinta si pacatul nu sunt conectate in mod necesar, in cazuri individuale, insa egoismul uman si pacatul explica multe din relele din lume. Desi toate relele trebuie pedepsite, nu tot raul fizic constituie o pedeapsa pentru faptele rele.

Raul natural – este un rau care nu implica vointa si actiunea umana, ci este pur si simplu un aspect al naturii care pare sa lucreze impotriva bunastarii omului. Este acel rau manifestat in domeniul natural: uragane, cutremure, boli, dezastre naturale, inundatii, eruptii vulcanice si altele de acest gen. Aceste forte distructive, manifestari catastrofice, produc mari pierderi de vieti omenesti si de bunuri materiale. Conform Scripturii, raul natural este tot o consecinta a caderii omului in pacat, cadere care a afectat intreaga natura. In Romani cap. 8, apostolul Pavel vorbeste despre intreaga creatie care asteapta eliberarea din robia stricaciunii. Chiar si in Vechiul Testament cand proorocii vorbesc despre restaurare, aproape intatdeauna este inclusa si creatia, ca parte a restaurarii promise.

Raul moral – reprezinta acele rele care pot fi puse pe seama alegerii si actiunii agentilor morali liberi. Din aceasta categorie fac parte razboiul, crima, discriminarea, cruzimea, scalavia si toate nedreptatile. Aceasta lista incompleta de rele poarta amprenta omului, ca urmare a alegerii lui, a raportarii gresite la standardul pe care Dumnezeu Creatorul ni l-a dat, sfintenia. Dumnezeu este despartit de orice rau, si nu este in niciun caz raspunzator pentru el.

O alta clasificare a raului cuprinde si raul fizic, care ,se refera la senzatia de durere fizica sau disconfort. Poate include si suferinta mentala. Atat durerea fizica, cat si cea mentala variaza in functie de individ. Proorocii L-au considerat pe Dumnezeu ca fiind cauza suprema a raului exprimat prin durere, suferinta sau dezastru. Cand oamenii violeaza legile morale ale lui Dumnezeu, ei experimenteaza repercursiunile actiunilor lor, care pot fi intr-un conflict penal sau retributiv.

Faptul ca Dumnezeu ne-a creat sa fim fiinte libere, cu capacitatea de alegere, de a ne manifesta anumite capacitati cu care am fost inzestrati, ca de exemplu capacitatea de a dori sau de a actiona, existenta raului era necesara pentru exercitarea acestor capacitati, a dreptului de liber arbitru. Daca nu ar fi existat raul, omul nu ar fi avut intre ce sa aleaga, si daca Dumnezeu ar fi impiedicat raul ar fi trebuit sa creeze andoizi, roboti, si nu oameni. Dumnezeu a ales sa creeze oameni deplin liberi, cu care sa poata avea partasie.

Dumnezeu a creat lucruri care au vointa libera. Aceasta insemna creaturi care pot alege binele sau raul. Unii oameni cred ca ei isi pot imagina o creatura care sa fie libera, dar care sa nu aiba posibilitatea sa faca raul; eu nu-mi pot imagina asa ceva. Daca un lucru este liber sa fie bun, atuncieste liber si sa fie rau. Se pune problema de ce Dumnezeu a creat fiintele Sale, ingerii si omul cu aceasta vointa libera, lasand astfel deschisa posibilitatea aparitiei pacatului si a razboiului din Univers? Oare era singura alternativa, ori Dumnezeu nu a stiut urmarile acestui fapt? C.S.Lewis incearca sa dea un raspuns acestei probleme si afirma: ,,Daca Dumnezeu considera ca aceasta stare de razboi din univers este un pret care merita sa fie platit pentru vointa libera – ca merita sa creeze o lume vie in care creaturile pot face bine sau rau si in care se poate petrece ceva cu adevarat important, in loc sa creeze o lume care se misca numai atunci cand trage El sforile – putem crede si noi ca este un pret care merita platit.” Dumnezeu a creat omul in stare perfecta, insa el avea posibilitatea sa nu pacatuiasca. Cred ca oamenii sunt tentati sa accentueze cealalta parte, adica posibilitatea omului de a pacatui.

Se pune problema de ce nu desfiinteaza Dumnezeu raul, de ce nu il opreste? Desigur ca pentru Dumnezeu nu ar fi o solutie grea, dar dragostea Lui si credinciosia Lui il impiedica sa recurga la acest lucru, altfel ar trebui sa nimiceasca intreaga rasa umana, fiindca toti suntem pacatosi. Daca Dumnezeu ar smulge raul din radacini astazi ar face o lucrare completa. Actiunea Sa ar trebui sa includa minciunile si impuritatile noastre personale, lipsa noastra de dragoste si esecurile noastre in a face binele. Dar daca Dumnezeu ar face aceasta actiune de eradicare a raului, oare cine ar putea sta in fata dreptatii Lui? Psalmul 130:3 exprima acesta idee ,,Daca ai pastra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta in picioare, Doamne?”

Originea pacatului si raului in lume (partea 1): Lucifer, inainte de cadere

Inainte de aparitia pacatului, in tot Universul era pace si bucurie. Totul era in perfecta armonie cu vointa Creatorului. Iubirea fata de Dumnezeu era suprema, dragostea fata de semeni era impartiala. Hristos, Cuvantul, Singurul nascut din Dumnezeu, era una cu Tatal cel vesnic – in natura, caracter si scop -, fiind singura fiinta din tot Universul care putea sa participe la sfaturile si planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos a creat Tatal toate fiintele ceresti. „Prin El au fost facute toate lucrurile care sunt in ceruri… fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapaniri” (Coloseni 1:16). Tot cerul se supunea lui Hristos in aceeasi masura ca si Tatalui.

Legea iubirii fiind baza guvernarii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiintelor create depindea de aderarea lor totala la marile principii ale neprihanirii. Dumnezeu doreste de la toate fiintele pe care le-a creat sa-L iubeasca si sa-L onoreze pentru ca ii apreciaza caracterul intr-un mod rational. Lui nu-i face placere o ascultare din constrangere, ci le acorda tuturor libertatea de vointa, ca sa-L slujeasca de bunavoie.

Dar a existat cineva care a ales sa perverteasca aceasta libertate. Pacatul si-a avut originea in cel care, dupa Hristos, fusese onorat de Dumnezeu in cea mai mare masura si care detinea cea mai inalta putere si slava printre locuitorii cerului. Inainte de cadere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfant si nepatat. „Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: «Ajunsesesi la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune si desavarsit in frumusete. Stateai in Eden, gradina lui Dumnezeu, si erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine” (Ezechiel 28:12-15).

Lucifer ar fi putut ramane in gratia lui Dumnezeu, iubit si onorat de toate ostile ingeresti, exercitandu-si puterile nobile pentru binecuvantarea altora si pentru a-L slavi pe Creatorul sau. Dar profetul spune: „Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu stralucirea ta” (Ezechiel 28:17). Putin cate putin, Lucifer a ajuns sa nutreasca o dorinta de inaltare: „pentru ca iti dai ifose ca si cand ai fi Dumnezeu” (Ezechiel 28:6); „Tu ziceai in inima ta: «(…) imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi sedea pe muntele adunarii, (…) ma voi sui pe varful norilor, voi fi ca Cel Preainalt»” (Isaia 14:13,14).

In loc sa caute sa-L puna pe Dumnezeu pe primul loc in iubirea si devotamentul fapturilor Sale, Lucifer se straduia sa castige pentru el insusi slujirea si inchinarea lor. Ravnind la onoarea pe care Tatal infinit o revarsase asupra Fiului Sau, acest print al ingerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea privilegiul s-o exercite.

Tot cerul se bucura sa reflecte slava Creatorului si sa proclame lauda Lui. Astfel, cat timp Dumnezeu a fost onorat, pretutindeni a fost pace si bucurie. Dar acum, armoniile ceresti au fost tulburate de o nota discordanta. inaltarea de sine, atitudine contrara planului Creatorului, a trezit presimtiri sumbre in mintea ingerilor, pentru care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Consiliile ceresti au insistat pe langa Lucifer sa se razgandeasca. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat maretia, bunatatea si dreptatea Creatorului, precum si natura sfanta si neschimbatoare a Legii Sale. Dumnezeu insusi stabilise ordinea din ceruri, de aceea, incalcand-o, Lucifer il dezonora pe Creatorul sau si isi atragea ruina. Dar avertizarea, data cu dragoste si mila infinita, n-a facut decat sa-i starneasca impotrivirea. Lucifer a permis ca invidia fata de Hristos sa-l stapaneasca si a devenit si mai hotarat.

Mandria pentru propria splendoare i-a alimentat dorinta de suprematie. Inaltele onoruri care i-au fost conferite nu l-au facut pe Lucifer sa le considere daruri de la Dumnezeu si nici nu l-au determinat sa-i fie recunoscator Creatorului sau. El se mandrea cu stralucirea si pozitia lui inalta si aspira la egalitate cu Dumnezeu. Era iubit si respectat de ostile ceresti. Ingerii erau incantati sa-i implineasca poruncile, iar Dumnezeu il inzestrase cu intelepciune si slava mai mult decat pe toti ceilalti. Totusi Fiul lui Dumnezeu era Suveranul recunoscut al cerului, una cu Tatal in putere si autoritate. Hristos participa la toate consfatuirile lui Dumnezeu, pe cand lui Lucifer nu-i era permis sa ia parte la planurile divine. „De ce,” intreba acest inger puternic, „sa aiba Hristos suprematia? De ce este El mai onorat decat mine?”

(Sfarsitul primei parti)

Originea pacatului si raului in lume (partea 2): Lucifer se transforma in Satana

Plecand din prezenta lui Dumnezeu, Lucifer s-a dus sa raspandeasca spiritul de nemultumire printre ingeri. Cu o discretie misterioasa, ascunzandu-si pentru un timp adevaratul scop sub aparenta respectului pentru Dumnezeu, s-a straduit sa trezeasca nemultumire fata de legile care guvernau fiintele ceresti, sugerand ca ele impuneau restrictii inutile. El sustinea ca, intrucat natura lor era sfanta, ingerii trebuiau sa-si urmeze propria vointa. Incerca sa trezeasca simpatie pentru el insusi, spunandu-le ca Dumnezeu procedase nedrept cu el, acordandu-i lui Hristos onoarea suprema. El pretindea ca, aspirand la putere si onoare mai mare, nu urmarea sa se inalte pe sine, ci cauta sa le asigure libertate tuturor locuitorilor cerului, pentru ca, astfel, ei sa poata ajunge la un nivel superior al existentei.

Dumnezeu, in marea Sa indurare, a fost ingaduitor cu Lucifer. Nu l-a inlaturat imediat din pozitia lui inalta, atunci cand el a nutrit pentru prima data spiritul de nemultumire, si nici chiar atunci cand a inceput sa-si prezinte pretentiile false inaintea ingerilor loiali. I s-a permis sa stea mult timp in ceruri. Din nou si din nou i s-a oferit iertare, cu conditia sa se pocaiasca si sa se supuna lui Dumnezeu. Pentru a-l convinge de greseala lui, s-au facut eforturi pe care doar iubirea si intelepciunea infinita le puteau imagina. Atitudinea de nemultumire nu fusese cunoscuta niciodata in ceruri. Nici chiar Lucifer n-a inteles, la inceput, incotro se indreapta si care este adevarata natura a sentimentelor lui. Pe masura ce nemultumirea lui se dovedea tot mai neintemeiata, Lucifer era tot mai convins ca gresise, ca cerintele divine erau drepte si ca el ar fi trebuit sa le recunoasca inaintea intregului cer. Daca ar fi facut lucrul acesta, ar fi fost salvati si el, si multi ingeri.

In acel moment, el nu se razvratise complet impotriva lui Dumnezeu. Desi renuntase la pozitia de heruvim ocrotitor, daca ar fi fost dispus sa se intoarca la Dumnezeu si sa-i recunoasca intelepciunea si daca s-ar fi multumit sa ocupe locul care ii fusese desemnat, ar fi fost repus in functie. Dar mandria l-a impiedicat sa se supuna. El si-a aparat cu insistenta cauza, sustinand ca nu are nevoie de pocainta si s-a angajat cu totul in marea lupta impotriva Creatorului sau.

Lucifer si-a canalizat acum toate puterile mintii lui geniale pentru a-i insela pe ingeri si pentru a le castiga adeziunea. Pentru ca planurile sale tradatoare sa poata fi aduse la indeplinire, a rastalmacit chiar si avertizarile si sfaturile pe care Hristos i le daduse. Celor care erau cel mai strans legati de el, care-l iubeau si aveau incredere in el, Lucifer le spunea ca a fost judecat nedrept, ca pozitia lui nu era respectata si ca libertatea i-a fost ingradita. De la denaturarea cuvintelor lui Hristos, a trecut la minciuna explicita, acuzandu-L pe Fiul lui Dumnezeu de intentia de a-l umili inaintea locuitorilor cerului.

El a incercat, de asemenea, sa provoace un conflict fals intre el si ingerii loiali lui Dumnezeu. Pe cei pe care n-a putut sa-i corupa si sa-i castige de partea lui, i-a acuzat de indiferenta fata de interesele fiintelor ceresti. I-a invinuit pe ingerii care i-au ramas credinciosi lui Dumnezeu tocmai de lucrarea pe care o facea el. Pentru a-si sustine acuzatia cu privire la nedreptatea lui Dumnezeu fata de el, a recurs la interpretarea tendentioasa a cuvintelor si a faptelor Creatorului. Metoda lui era ca, prin argumente subtile, sa creeze confuzie in mintea ingerilor cu privire la planurile lui Dumnezeu. A invaluit in mister tot ce era simplu si, printr-o denaturare abila, a aruncat indoiala asupra celor mai clare declaratii ale lui Dumnezeu. Pozitia sa inalta, de inger care se afla intr-o legatura atat de stransa cu conducerea divina, a conferit mai multa forta afirmatiilor lui si multi au fost convinsi sa i se alature in razvratirea impotriva autoritatii Cerului.

Dumnezeu, in intelepciunea Sa, i-a permis lui Satana sa-si continue lucrarea pana cand spiritul de nemultumire s-a transformat in revolta activa. A fost necesar ca planurile lui sa se desfasoare pana la capat, pentru ca adevarata lor natura sa fie inteleasa de toti. Lucifer, care fusese uns ca heruvim, ocupa o pozitie foarte inalta. Era extrem de iubit de fiintele ceresti, iar influenta lui asupra lor era puternica. Guvernarea lui Dumnezeu ii includea nu numai pe locuitorii cerului, ci si toate lumile pe care El le crease, iar Satana isi inchipuia ca, daca i-ar putea atrage pe ingeri de partea lui in rebeliune, ar putea face acelasi lucru si cu celelalte lumi. Si-a prezentat cu maiestrie punctul de vedere, folosindu-se de sofisme si de inselaciune pentru a-si atinge scopul. Puterea lui de amagire era foarte mare si, deghizandu-se sub o masca falsa, castigase teren. Nici chiar ingerii loiali n-au putut sa discearna pe deplin caracterul lui sau sa inteleaga unde avea sa duca demersul lui.

Satana fusese atat de onorat si toate faptele lui erau atat de invaluite in mister, incat ingerilor le era greu sa vada adevarata natura a actiunilor lui. Pana cand nu s-a dezvoltat pe deplin, pacatul n-a parut atat de rau pe cat era. Pana atunci, pacatul nu existase in universul lui Dumnezeu si de aceea fiintele sfinte nu aveau nicio idee despre natura si caracterul sau nociv. Ele nu puteau intelege consecintele teribile ale respingerii Legii divine. La inceput, Satana si-a ascuns intentiile sub o aparenta loialitate fata de Dumnezeu, pretinzand ca urmareste sa promoveze onoarea Lui, stabilitatea conducerii Sale si binele tuturor locuitorilor cerului. Desi strecurase nemultumirea in mintile ingerilor aflati sub conducerea lui, reusise cu maiestrie sa faca sa para ca el cauta, de fapt, sa o indeparteze. Cand sustinea ca trebuie facute schimbari in ordinea si legile guvernarii lui Dumnezeu, pretindea ca acestea erau necesare pentru a pastra armonia in ceruri.

In modul Sau de a trata pacatul, Dumnezeu putea sa foloseasca numai dreptatea si adevarul. Satana, in schimb, putea sa foloseasca ceea ce Dumnezeu nu putea – lingusirea si inselaciunea. El cautase sa denatureze cuvintele lui Dumnezeu si prezentase intr-o lumina falsa conducerea Sa inaintea ingerilor, pretinzand ca Dumnezeu nu a fost drept cand a instituit legi si reguli pentru locuitorii cerului, ca, cerand supunere si ascultare de la fapturile Sale, cauta numai sa se inalte. De aceea trebuia sa se demonstreze, atat inaintea locuitorilor cerului, cat si inaintea tuturor celorlalte lumi, ca modul lui Dumnezeu de a conduce este drept si ca Legea Sa este perfecta. Satana facuse sa para ca el era cel care cauta sa promoveze binele universului. Era nevoie ca toti sa inteleaga adevaratul scop si caracter al uzurpatorului. Era necesar ca el sa aiba timp sa se demaste prin faptele lui nelegiuite.

Satana acuza Legea si guvernarea lui Dumnezeu de discordia pe care el insusi o provocase in ceruri. El declara ca tot raul era urmarea conducerii divine si pretindea ca scopul lui era sa imbunatateasca legile lui Iehova. De aceea, era necesar sa se demonstreze natura pretentiilor lui si sa se arate efectul schimbarilor in Legea divina pe care el le propusese. Propria lui lucrare trebuia sa-l condamne. Satana pretinsese inca de la inceput ca nu se razvratea, intregul univers trebuia sa-l vada pe amagitor demascat.

(Va continua)

Originea pacatului si raului in lume (partea 3): Iisus si rascumpararea pacatului din lume

Chiar si atunci cand s-a luat hotararea ca Satana nu mai poate ramane in cer, intelepciunea infinita nu l-a distrus. Deoarece Dumnezeu accepta doar o slujire care vine din iubire, loialitatea fiintelor create de El trebuie sa aiba la baza convingerea ca El este drept. Locuitorii cerului si ai celorlalte lumi, nefiind pregatiti sa inteleaga natura sau consecintele pacatului, n-ar fi putut in momentul acela sa vada, in distrugerea lui Satana, dreptatea si mila lui Dumnezeu. Daca Satana ar fi fost suprimat imediat, ei l-ar fi slujit lui Dumnezeu mai mult din teama decat din iubire. Influenta amagitorului n-ar fi fost cu totul anihilata, nici spiritul de revolta n-ar fi fost eradicat. Raului trebuia sa i se ingaduie sa ajunga la maturitate. Pentru binele intregului univers de-a lungul vesniciei, Satana trebuia sa-si dezvolte si mai amplu principiile, pentru ca acuzatiile lui la adresa conducerii divine sa fie vazute in adevarata lor lumina de toate fiintele create, pentru ca dreptatea si mila lui Dumnezeu, precum si caracterul imuabil al Legii Sale sa nu mai poata fi niciodata puse la indoiala.

Revolta lui Satana urma sa constituie pentru intregul univers, de-a lungul vesniciei, o dovada cu privire la natura si consecintele teribile ale pacatului. Conducerea lui Satana si efectele ei asupra oamenilor si ingerilor aveau sa arate care este rezultatul respingerii autoritatii divine si aveau sa confirme ca bunastarea tuturor fiintelor create de Dumnezeu depinde de existenta guvernarii si Legii Sale. Astfel, istoria acestui teribil experiment de rebeliune urma sa fie un avertisment vesnic pentru toate fiintele sfinte, care sa le impiedice sa mai fie inselate cu privire la natura incalcarii Legii si sa le fereasca de pacat si de pedeapsa pentru acesta.

Marele uzurpator a continuat sa se declare nevinovat pana la incheierea luptei din ceruri. Cand s-a anuntat ca el si toti simpatizantii lui trebuiau sa fie expulzati din locuintele fericirii, conducatorul rebel si-a declarat cu indrazneala dispretul fata de Legea Creatorului, reafirmandu-si pretentia ca ingerii nu trebuiau sa fie controlati, ci lasati sa-si urmeze propria vointa, care avea sa-i calauzeasca intotdeauna corect. A denuntat preceptele divine ca fiind o restrangere a libertatii si a declarat ca scopul lui este acela de a se asigura ca Legea va fi desfiintata, pentru ca, eliberate de aceasta restrictie, fiintele ceresti sa poata atinge un nivel superior al existentei.

Satana si ingerii lui, de comun acord, au aruncat vina pentru rebeliunea lor asupra lui Hristos, declarand ca, daca n-ar fi fost mustrati, nu s-ar fi rasculat niciodata. Astfel, incapatanati si sfidatori in necredinta lor, incercand fara succes sa rastoarne guvernarea lui Dumnezeu, insa pretinzand blasfemator ca sunt victime inocente ale unei puteri tiranice, arhirebelul si toti simpatizantii lui au fost, in cele din urma, alungati din cer (vezi Apocalipsa 12:7-9): "Si s-a facut razboi in cer: Mihail si ingerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui. Si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele de demult, care se cheama diavol si satana, cel ce inseala pe toata lumea, aruncat a fost pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el.”

Acelasi spirit care a insuflat rebeliune in cer inspira rebeliune si pe pamant. Satana a apelat in cazul oamenilor la acelasi procedeu folosit cu ingerii. Spiritul lui domneste acum in randul fiilor neascultarii. Ca si el, acestia cauta sa desfiinteze restrictiile Legii lui Dumnezeu si le promit oamenilor libertate in urma incalcarii ei. Mustrarea pacatelor trezeste si acum ura si opozitie. Cand avertizarile lui Dumnezeu sunt prezentate constiintei, Satana ii face pe oameni sa-si justifice pacatele si sa caute compasiunea celorlalti. In loc sa-si indrepte greselile, ei instiga la manie impotriva celui care ii mustra pentru pacat, ca si cand el ar fi cauza raului. Din zilele neprihanitului Abel pana in timpul nostru, acesta este spiritul care s-a manifestat fata de cei care au indraznit sa condamne pacatul.

Satana l-a determinat pe om sa pacatuiasca prezentand caracterul lui Dumnezeu intr-o lumina falsa, la fel cum a procedat in ceruri, si facand sa fie privit ca un Dumnezeu aspru si tiranic. Iar dupa ce l-a inselat in felul acesta pe om, el a declarat ca restrictiile nedrepte ale lui Dumnezeu au dus la caderea acestuia, dupa cum dusesera la propria sa revolta.

Insa Cel Vesnic isi prezinta caracterul: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7).

Expulzandu-l pe Satana din ceruri, Dumnezeu Si-a demonstrat dreptatea si a protejat onoarea tronului Sau. Dar, cand omul a pacatuit, cedand in fata inselaciunilor acestui spirit apostat, Dumnezeu Si-a dovedit iubirea dandu-L pe singurul Sau Fiu sa moara pentru omenirea decazuta. Caracterul lui Dumnezeu s-a vazut in lucrarea de rascumparare. Argumentul puternic al crucii demonstreaza universului intreg ca drumul pacatului pe care l-a ales Lucifer nu putea fi pus in niciun fel pe seama guvernarii lui Dumnezeu.

Caracterul marelui amagitor a fost demascat in conflictul care a aparut intre el si Hristos, in timpul lucrarii pamantesti a Mantuitorului. Satana nu si-ar fi putut atrage mai cu succes antipatia ingerilor ceresti si a intregului univers loial lui Dumnezeu decat a facut-o prin lupta nemiloasa pe care a dus-o impotriva Rascumparatorului lumii. Blasfemia incredibila de a-i cere lui Hristos sa i se inchine, indrazneala aroganta de a-L duce pe varful muntelui si pe acoperisul Templului, intentia criminala care s-a vazut atunci cand L-a indemnat sa Se arunce de la acea inaltime ametitoare, rautatea neobosita cu care L-a urmarit peste tot, inspirand in inima preotilor si a poporului hotararea de a-i refuza iubirea si de a striga: „Rastigneste-L! Rastigneste-L!” – toate acestea au provocat uimirea si indignarea universului.

Satana a indemnat lumea sa-L respinga pe Hristos. Printul raului si-a exercitat toata puterea si viclenia pentru a-L distruge pe Iisus deoarece a vazut ca indurarea si iubirea Mantuitorului, compasiunea si bunatatea Lui prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu. A combatut toate declaratiile Fiului lui Dumnezeu si a folosit oameni ca instrumente prin care sa umple viata Mantuitorului de suferinta si tristete. Sofismele si minciunile prin care a cautat sa impiedice lucrarea lui Iisus, ura lui manifestata in copiii neascultarii, acuzatiile sale nemiloase impotriva Aceluia a carui viata era de o bunatate neegalata – toate acestea izvorau dintr-o dorinta adanca de razbunare. Focurile inabusite ale invidiei si rautatii, ale urii si razbunarii au izbucnit la calvar impotriva Fiului lui Dumnezeu, in timp ce tot cerul privea scena intr-o groaza tacuta.
Dupa ce S-a adus ca jertfa, Hristos S-a inaltat la cer, refuzand adorarea ingerilor pana cand nu va fi prezentat cererea: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Apoi, de la tronul Tatalui, cu nespusa iubire si putere, a venit raspunsul: „Toti ingerii lui Dumnezeu sa I se inchine!” (Evrei 1:6). Iisus nu avea nicio pata. Umilindu-Se pana la capat si aducand o jertfa deplina, I s-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume.

Vinovatia lui Satana nu mai avea acum nicio scuza. El isi manifestase adevaratul caracter de mincinos si ucigas. S-a vazut ca, daca i s-ar fi permis sa stapaneasca peste locuitorii cerului, ar fi manifestat exact aceeasi atitudine cu care ii conducea pe fiii oamenilor aflati sub puterea lui. El pretinsese ca incalcarea Legii lui Dumnezeu va aduce libertate si inaltare, dar s-a vazut ca nu a adus decat sclavie si degradare.

Acuzatiile mincinoase ale lui Satana la adresa caracterului lui Dumnezeu si a guvernarii divine au aparut acum in adevarata lor lumina. El il acuzase pe Dumnezeu ca urmareste doar sa Se inalte pe Sine atunci cand pretinde supunere si ascultare din partea fiintelor create si declarase ca, desi cere din partea tuturor un spirit de jertfire de sine, El nu manifesta acest spirit si nu face niciun sacrificiu. Acum s-a vazut ca, pentru mantuirea omenirii decazute si pacatoase, Conducatorul universului facuse cel mai mare sacrificiu pe care putea sa-l faca iubirea, caci „Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). De asemenea, s-a vazut ca, in timp ce Lucifer deschisese usa pentru intrarea pacatului, prin dorinta lui de onoare si suprematie, Hristos, pentru a distruge pacatul, S-a umilit si S-a facut ascultator pana la moarte.
Dumnezeu Si-a manifestat repulsia fata de principiile razvratirii. Tot cerul a vazut dreptatea Sa manifestata atat in condamnarea lui Satana, cat si in rascumpararea omului. Lucifer declarase ca, daca Legea lui Dumnezeu este de neschimbat si incalcarea ei nu poate fi iertata, orice pacatos trebuie sa fie pe veci privat de favoarea Creatorului. El pretinsese ca omenirea pacatoasa nu mai poate fi rascumparata si, de aceea, era prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument in favoarea omului care nu putea fi combatut. Pedeapsa Legii a cazut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul a fost liber sa primeasca neprihanirea lui Hristos si, printr-o viata de pocainta si umilinta, sa invinga puterea lui Satana la fel cum a invins si Fiul lui Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu este drept si, in acelasi timp, ii indreptateste pe toti cei care cred in Iisus. Hristos a venit pe pamant ca sa sufere si sa moara nu doar pentru a-l rascumpara pe om, ci pentru a vesti „o Lege mare si minunata” (Isaia 42:21), nu doar pentru ca locuitorii acestui pamant sa priveasca Legea asa cum ar trebui privita, ci ca sa demonstreze tuturor lumilor din univers ca Legea lui Dumnezeu este imuabila. Daca s-ar fi putut anula cerintele ei, atunci Fiul lui Dumnezeu n-ar fi trebuit sa-Si dea viata ca ispasire pentru calcarea ei. Moartea lui Hristos ii dovedeste caracterul neschimbator. Iubirea infinita i-a determinat pe Tatal si pe Fiul sa faca marele sacrificiu prin care pacatosii pot fi rascumparati, iar aceasta demonstreaza intregului univers – asa cum nimic altceva nu ar putea-o demonstra – ca dreptatea si mila sunt baza guvernarii lui Dumnezeu.

La judecata finala se va vedea ca nu exista niciun motiv pentru aparitia pacatului. Cand Judecatorul intregului pamant il va intreba pe Satana: „De ce te-ai razvratit impotriva Mea si M-ai jefuit de supusii imparatiei Mele?”, initiatorul pacatului nu va putea sa aduca nicio justificare. Orice gura va fi inchisa si toti ingerii rebeli vor amuti.

In timp ce declara ca Legea este de neschimbat, crucea de pe Calvar face cunoscut universului ca plata pacatului este moartea, in strigatul muribund al Mantuitorului, „S-a ispravit!”, a rasunat clopotul de moarte al lui Satana. Marea lupta care durase atat de mult timp s-a decis in acel moment, iar eradicarea finala a pacatului a devenit o certitudine. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin portile mormantului pentru ca, „prin moarte, sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe Diavolul” (Evrei 2:14). Dorinta de inaltare de sine a lui Lucifer l-a facut sa spuna: „imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… Voi fi ca Cel Prea- inalt.” Dar Dumnezeu declara: „Te prefac in cenusa pe pamant… si nu vei mai fi niciodata” (Isaia 14:13,14; Ezechiel 28:18,19). „Caci iata, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea; ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura” (Maleahi 4:1).

Intregul univers va fi inteles natura si consecintele pacatului. Distrugerea lui completa, care la inceput le-ar fi provocat frica ingerilor si i-ar fi adus dezonoare lui Dumnezeu, ii va demonstra acum iubirea si-i va intari onoarea in fata tuturor fiintelor din univers care gasesc placere in a face voia Sa si in a caror inima este Legea Sa. Pacatul nu va mai aparea niciodata.

                                                ...:::[ Sfarsit ]:::...